SAFE, între oportunitate strategică și test de maturitate pentru statul român. Andi Cristea: miza reală este cât produce România, nu doar cât cumpără
România are în față una dintre cele mai importante oportunități economice și industriale din ultimii ani în domeniul apărării: accesul la până la 16,68 miliarde de euro prin programul european SAFE – Acțiunea pentru securitatea Europei.
Este a doua cea mai mare alocare provizorie anunțată pentru statele interesate, iar în jurul acestei sume se conturează deja o dezbatere esențială: va ști statul român să transforme această resursă într-un avantaj industrial real sau se va limita, din nou, la statutul de simplu cumpărător?
Eurodeputatul Andi Cristea (PSD), membru al Parlamentului European și implicat în definirea direcțiilor de politică externă și comercială ale Uniunii Europene, susține că discuția despre SAFE nu trebuie redusă la dimensiunea financiară a programului.
În opinia sa, adevărata miză este modul în care aceste fonduri pot fi folosite pentru a consolida producția locală, competențele industriale și autonomia strategică a României.
Programul SAFE oferă statelor participante acces la împrumuturi pe termen foarte lung, cu maturitate de până la 45 de ani, 10 ani perioadă de grație pentru rambursarea principalului și o dobândă de cel mult 3%. Nu este vorba despre fonduri nerambursabile, ci despre bani ieftini, care trebuie investiți inteligent și rambursați în timp. Tocmai de aceea, întrebarea centrală nu este doar cum sunt cheltuiți acești bani, ci mai ales dacă ei pot fi transformați în producție, locuri de muncă, investiții și capacitate industrială în România.
La 16 martie 2026, ministrul Apărării estima că valoarea produselor militare fabricate în România prin proiectele finanțate prin SAFE ar urma să ajungă la 3,5–4 miliarde de euro. Raportată la suma totală pe care România o poate accesa, această estimare ridică însă semne de întrebare privind nivelul de ambiție asumat de stat.
Potrivit argumentelor prezentate de Andi Cristea, logica programului permite mult mai mult, inclusiv producție în România, fabricarea de componente și dezvoltarea unor proiecte comune cu alte state europene.
În acest context, riscul semnalat este acela ca o parte importantă a acestei ferestre istorice să nu se transforme în linii de fabricație, mentenanță, reparații și salarii plătite în economia națională. Cu alte cuvinte, România ar putea să își întărească dotările militare fără să își întărească, în același timp, și baza industrială.
Tema nu este una nouă. În trecut, legislația privind compensarea industrială a prevăzut obligații de cel puțin 80% din valoarea contractului de achiziție. Pornind de la notificările americane din 2017 pentru sistemele Patriot și HIMARS, estimate la 3,9 miliarde și 1,25 miliarde de dolari, o asemenea logică ar fi însemnat, teoretic, peste 4,1 miliarde de dolari care s-ar fi putut întoarce în economie sub formă de investiții, transfer de tehnologie sau dezvoltare de furnizori locali. În lipsa unor astfel de mecanisme, marile programe de înzestrare riscă să rămână simple achiziții, fără efecte structurale asupra industriei românești.
Un exemplu invocat frecvent în această dezbatere este cazul Damen Galați. Oficial, șantierul a livrat din 1999 până în prezent peste 400 de nave, inclusiv peste 30 de nave militare pentru 13 state, între care țări membre NATO și ale Uniunii Europene.
Cu toate acestea, în februarie 2026, angajații șantierului au intrat în șomaj tehnic pe fondul scăderii comenzilor. În același timp, România a ales în 2025 să cumpere o navă deja construită din Turcia, deși Damen Galați este considerat singurul producător activ de nave militare din România.
Pentru Andi Cristea, acest contrast ilustrează perfect ruptura dintre discursul despre susținerea industriei naționale și deciziile concrete ale statului. Situația ridică o întrebare legitimă: cum poate un șantier care construiește nave militare pentru alte state să nu devină o opțiune firească pentru propria țară?
Pe lângă problema viziunii industriale, eurodeputatul atrage atenția și asupra dificultăților administrative. Regulamentul SAFE a intrat în vigoare la 29 mai 2025. România știa încă din 9 septembrie 2025 că va beneficia de 16,68 miliarde de euro, iar în ianuarie 2026 exista deja cadrul intern aprobat prin Legea 4/2026.
Cu toate acestea, pe 26 martie 2026, Guvernul a adoptat o nouă ordonanță de urgență pentru a evita blocajele administrative și bugetare și pentru a permite semnarea contractelor până la termenul-limită din 30 mai 2026.
Această succesiune de decizii arată, în opinia sa, că problema nu mai este lipsa banilor, ci viteza redusă a statului român. Iar într-un domeniu atât de sensibil precum apărarea, întârzierile procedurale pot costa nu doar timp, ci și oportunități strategice majore.
În final, mesajul transmis este unul clar: România are nevoie de echipamente moderne și de o capacitate reală de descurajare, însă simpla cumpărare de tehnică militară nu este suficientă.
Fără producție locală, fără mentenanță, fără reparații și fără locuri de muncă bine plătite în țară, costul achizițiilor devine dublu – o dată prin plata echipamentelor și a doua oară prin dependența care rămâne.
În această cheie, SAFE poate deveni mai mult decât un instrument financiar. Poate fi una dintre puținele ocazii în care România nu doar își completează stocurile și capacitățile de apărare, ci începe, în mod real, reconstrucția unei industrii strategice. Totul depinde însă de ambiția politică, de coerența administrativă și de capacitatea statului de a transforma o urgență într-o oportunitate istorică.
